Doamne,te-am strigat in nestire,in pustiu,in umbra lui Paler,in mine,in el,iarasi in pustiu,in cuget,in culmea fiecarei mele dureri,in oase,in toracele unui cer umbrit de ochii lui negri,in haos,iarasi in pustiu,in eter,in el pentru a nu stiu cata oara si in mine te strig pana si acum.Cat sa mai strig pana sa ating ceea ce altii respira?Pana sa TE ating?
Cum de ma strafulgera viziunea infernului de fiecare data cand ma rog pentru cerul tau?
Ating,ascult,imi las sufletul sa fosneasca....toamna imi renaste in pupile din ce in ce mai mult,iar in ea incolteste pustiul acela imposibil de conceput.Acea senzatie a dezolarii pe care nu pot concepe ca ar mai fi simtit-o cineva ca si mine,acea opera a sangelui bolnav care imi striga "lasa-ma sa curg!".
Cat te voi mai striga,dumnezeul meu orb si palid,pana sa recunosti in sfarsit ca in cerul tau nu exista loc pentru mine?
Dar mai presus de orice....cata toamna o sa imi mai trosneasca in piept?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu