Ce poate un om face in fata inevitabilului sfarsit,decat sa-i traga un "Aia ma-tii" lui Camil Petrescu,atunci cand acesta zicea "Dragostea este ca un monodeism,la inceput voluntara,mai apoi patologica"...ce poate sa mai faca,absolut nimic decat sa se resemneze.In secolul nostru acest sfarsit al "tot"-ului vine prematur.
Domnilor,nu gandesc eu complex sau profund,dar nu m-am tampit in asa hal incat sa nu mai recunosc esentialul.Ce sta la urma urmei la baza alcatuirii noastre ca fiinta?Spiritul.De cand vorbim,scriem si dezbatem conditia umana si murim tot mai idioti pe secol ce trece,descoperind-o tot mai putin importanta in valorile epocii in care traim.
Nu ne putem intelege,nu ne putem explica propriile reactii ,devenind astfel tot mai obsedati de a le justifica ,de a le gasi fundamente logice,ajungem la stadiul in care logica insasi nu mai are logica,devenind o matematica prost predata in litere.
In vesnica cautare de de adevaruri absolute fugim dupa secrete ascunse de secolele ingrate ce-au trecut si neglijandu-ne la urma nevoile de baza.Deconectati-ma de la aparate ca sa pot incepe sa traiesc mai departe,imi doresc asta de cateva zile pe care nu le pot numara momentan din cauza starii comatoase in care ma aflu.
E o greseala grava de rationament la mijloc?Pentru ca mi se pare ca in secolul douazeci si unu regresam subtil cu ajutorul evolutiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu