Formatare de credinta

Ne ridicam toti incheieturile intru Hristos si asteptam viata sa vina sa bata cuiele.Ne caram singuri crucile...si le caram in continuu si tanjim dupa chinurile celelalte,cele ultime,cele de la capatul cararii,stiind ca venirea lor inseamna sfarsitul celor de acum.Dar nu se mai termina cararea si e nasol...acum 2000 de ani,oamenii erau mai amabili:nimeni n-o sa vina azi sa iti spuna "Daca vrei,iti car eu crucea pana sus"Personajul esential din tablou,omul care face toata drama,Iisus-ul contemporaneitatii nu are semnal si nu poate suna sa ne spuna ca intarzie pentru ca i s-a amanat revizia tehnica.Si fara el,s-a blocat toata scena patimilor...daca o s-o jucam la nesfarsit?
In timp ce noi,ca prostii,ca ortodocsii cuminti ce suntem,continuam sa pasim pe carare,mai cade cate unul...si in mod paradoxal,in loc sa ne bucuram ca a scapat,plangem.Ei bine,asta da reactie tampita...scapa si de carat crucea,si de partea cu cuiele si chinul...si noi tot plangem.Si Iisus-ul electro-mecanic,reproiectat dupa standardele europene,rade de noi.N-am inteles si nici n-o sa intelegem,desi ni se tot spune de vreo cateva mii de ani:ca acolo e mai bine,mai frumos,curg lapte si miere,ambalate direct sub forma de Fulga si nu exista impozite pe venit.Si noi ca prostii,ne blocam pe ideea de aici,pe ideea de acum,ca si cum "aici si acum" ar fi tot ce avem de fapt...ce prostie. Nu intelegem....nu,nu,nu intelegem deloc,Si Iisus-ul rade mecanic si rade electric si rade chimic si rade batjocoritor de ochii mei care inca plang dupa cineva recent cazut pe drum.
Of,of,nu,nu...cum nici eu pe el,nici Iisus-ul pe mine nu ma intelege...nu stie ce inseamna asta,dar mie mi-au amortit incheieturile de la atata asteptare si nici sange n-are sa-mi mai curga dintre coaste dupa faza cu sulita...Nu stie ce insemn,dar ochii mei cauta ba pamantul,ba cerul si in curand,am sa fraieresc eu divinitatea si am sa gasesc un loc prin care sa am loc sa cad.

Despre cei care...

Cei care au in singe,curgand agale,dragostea trista isi doresc o dializa cu atata ardoare incat nu indraznesc nici macar sa o spuna.
Cei care au,pierduta in carne,senzatia de universal isi petrec toata viata cautand o varianta a putrezirii care sa nu ii sperie,ci sa semene a imbalsamare.
Iar cei care simt in oase durerea infloririi albastrului cersesc in fiecare clipa un calciu amestecat cu verdele frumos al Parisului.
Dar dintre toti cei ce sunt si sufera de aceste incurabilitati celeste,cei mai tristi sunt tot aceia care poarta cosmosul in piept.Pentru ca,avand totul in ei,nu au nici macar ce sa ceara,ce sa caute sau ce sa doreasca.
Acestia ii resimt Universului si lacrimile,si durerile de cap.Ei sunt nevoiti sa tremure de nasterea fiecarei planete fara sa ii ajute Depachin-ul.Caci universul din ei nu doarme,ci tese in continuu fire de viata noua.
Apare pe pielea lor insemnul fiecarui astru ce moare,ca o marturie a faptului ca a fost.De aceea,ei nu dorm.Ei nu pot decat sa viseze fara odihna apa care tasneste in fiecare microcosmos din pieptul lor.Priviti-i atent pe cei cu cearcane,priviti-i in ochi cand cautati Universul....pentru ca acolo o sa-l gasiti

Supraom/clipa finala

Magnet al durerilor lumii,
Ne frangem mainile de frig
Ramanem ingeri cu aripi atarnande
Ne pierdem in cantecul furtunii
Si-n perdele de ape rupte pe dig
Ramanem amantii ratiunii.

Vindecam orice palme si riduri
Ne atingem durerile vii
Lumina tipa dupa mangaieri nepromise
Cand te gandesti cate-am fi putut spune...sau fi
Ar fi ajuns sa inspiram o data cerul
Dar visul l-am lasat in abandon de ape,
Si alte inaltimi l-au dus
Astazi,copilul din fiecare
Transcende intr-un tipat mut catre "sus"
Zambeste,dragul meu...
Azi,noi insine,tinandu-ne de mana
Am apus

Suntem...

Cadem...in continuu,dispersati,cadem si nu ne dam seama ca am cazut decat atunci cand,imprastiate pe trotuar,sufletele noastre ne striga "Hei,ai pierdut ceva!"Suntem atat de mici si totusi atat de mari,spulberam lumi microscopice in podul palmelor si in fiecare clipa respiram albastru,sufland catre urmatoarea lume ce va sa fie,daruind viata si moarte cu fiecare gest.
Ne pierdem,sateliti ai fiintei,mesageri ai respiro-ului final si urmam cursul firesc,traind,iubind si murind.Nu suntem speciali prin ratiune,caci deseori aceasta ne face sa ucidem frumosul din jur.Suntem condamnabili tocmai prin faptul ca intelegem conceptul de rau,dar il perpetuam cu toate astea.Dragostea insa ne ridica.Ea ne defineste,chiar daca suntem un haos,suntem frumosi prin dualitatea noastra...iubim!Poate ca de prea putine ori in viata,dar atunci cand o facem,iubim cu totul nostru.Ne daruim cu totul,ne punem viata,zambetele,sufletele,ochii si mainile in mainile celuilalt si ne abandonam cu totul.Doar noi putem face asta si doar noi o putem intelege.Acesta e singurul lucru care ne inalta si care ne da dreptul sa ne numim fiinte superioare.Iubim cu fiecare clipa si cand murim,o facem doar din dragoste pentru necunoscut.
Suntem,respiram,scriem,facem,atingem,dam,uneori ucidem,insuflam,plamadim si tinem in palme si in suflet tot....iubire.