Azi

Azi mă uit la colecția asta de prostii puerile și-mi dau seama că au mai mult suflet decât aș putea să produc de acum încolo, într-o viață întreagă.

Acum am 23 de ani și insist să folosesc diacritice. Prost, dar să le folosesc. La 17 ani îmi păsa mai mult de furie decât de virgule. Doamne, redă-mi furia. Redă-mi absurdul, nemurirea falsă, invincibilitatea, absolutul. Nu le mai am. Le-am pierdut în texte meșteșugite în română, engleză, spaniolă, italiană, franceză... Limbi care  n-au nicio legatură cu mine. N-am vorbit niciodată nimic mai mult decât un dialect prost și vulgar de eu. Nu mai înțeleg ce limbă vorbesc, nu mai știu să traduc din eu în mine. Am folosit morți și substanțe și fiori pe post de scuze. Acum nu mai am fiori, slavă cerului, nu mai am morți și refuz să mai am substanțe. Totuși, nimic nu umple golul din mine. M-am trezit, după douăzeci de ani în care l-am căutat pe Dumnezeu, un Karamazov. Facem o înțelegere: nu vi-l fur pe Dumnezeu, nu-mi furați revolverul.